Ceea ce vă povestesc acum nu e vreo porcărie venită ”pe surse”. Sursa mea sunt eu, aproape întotdeauna. Am fost acreditată la două finale europene Eurovision, în Suedia, la Stockholm, în 2000, când am fost reprezentaţi de trupa Taxi, şi în Estonia, la Tallinn, în 2002, când au cântat pentru noi Monica Anghel şi Marcel Pavel. E un circ sinistru. Am fost acolo împreună cu prietena mea Alice Năstase Buciuta, eram printre foarte puţinii jurnalişti români cu acreditare la Eurovision. Sigur, cei care organizează finala europeană a festivalului au o infrastructură intimidantă. Dar şi o fanfaronadă penibilă. Aveau o mie de laptopuri, pe vremea când noi credeam că laptopul e o rasă de câini. Centrul de presă era cât NASA şi ne miram că nu trimit mai repede o rachetă şi trei ziarişti în spaţiu. Ne prindeam mâinile, minţile şi psihicul în orice buton ciudat, timp în care nouă din zece ziarişti de care ne îndrăgosteam acolo se dovedeau a fi gay. Aşa sunt şi azi. Deci, scumpe colege care v-aţi acreditat anul ăsta la Malmo ca să-l vedeţi pe Cezar Ouatu live, vă recomand să nu vă îndrăgostiţi de băiatul acela superb care e şeful centrului de presă, fiindcă e gay. Şi vă implor, nu vă îndrăgostiţi de taximetristul suedez care arată ca Jude Law, fiindcă e gay. Şi vă recomand să nu vă îndrăgostiţi de recepţionistul de la hotel care seamănă cu Brad Pitt, fiindcă e gay. Şi vă mai sfătuiesc să nu vă îndrăgostiţi de moderatorul conferinţelor de presă de la Eurovision, ştiţi voi, cel care seamănă cu George Clooney, fiindcă e gay. Şi în principiu nu vă îndrăgostiţi de nimeni din staff şi de niciun ziarist, fiindcă – aţi ghicit! – sunt gay. Vă spun toate astea fiindcă în Suedia, cel puţin, m-am îndrăgostit de cel puţin cinşpe bărbaţi care mi-au dovedit la scurt timp că aveau priorităţi erotice aparte, iar eu şi colegele mele mult mai frumoase decât mine nu intram în tentaţiile lor imediate.