Pute de mută nasul, dar mirosul se stinge repede cu o boabă de strugure, cu un pahar de vin roşu, cât mai sec, sau cu un deţ de ţuică îmbătrânită la umbră de dud, iar efortul olfactiv este răsplătit însutit. Caşul de Năsal va rămâne doar o amintire gustativă nobilă în două săptămâni, când peştera de la Ţaga se va închide pe termen nedeterminat. Noul eşec al industriei locale, la contactul belicos dintre tradiţia locurilor şi un soi aparte de capitalism ostil, este doar unul dintr-o serie mai lungă, departe de final.

Toată povestea îmi amorţeşte vigilenţa faţă de unele teorii ale conspiraţiei, pe care aş tinde să le iau de bune. Aflăm că întreaga producţie de caş de Năsal se ridica la vreo 60 de tone anual, realizată cu 12 angajaţi ai unei făbricuţe care mai producea încă alte 3 varietăţi de brânză. Ştim bine că preţul laptelui colectat de Friesland Campina (proprietarul Napolact) este derizoriu, micii fermieri din Cluj s-au plâns de multe ori pe această temă, iar nimeni nu mă va putea convinge că salariile celor 12 brânzari erau o povară teribilă în „excel"-urile funcţionarilor cu mânecuţe de la contabilitatea Napolact. De cealaltă parte, în ultimul an preţul de la raft al caşului de Năsal a crescut la raft într-un ritm indecent, de la 35-40 lei/kg, spre aproape 70 de lei zilele trecute. Aş fi curios care au fost creşterile de costuri care au justificat creşterea de preţ. Producătorul vine acum şi ne bate obrazul că avem „interes scăzut (...) pentru specialităţile de brânzeturi româneşti". Mă întreb cum nu li se face ruşine cu calitatea unora dintre produse, fără să mă refer aici la caşul de Năsal, ci, de pildă, la smântâna ce aduce cu un iaurt prost, chestiune ce poate fi observată în cazul majorităţii mărcilor cunoscute de pe piaţă, încât stai şi te întrebi ce fel de reprezentare or avea copiii de astăzi asupra conceptului de smântână şi a diferenţelor s