Ni se spune adeseori că "Raportul Final" al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România n-ar fi avut consecinţe palpabile, că ar fi fost un simplu exerciţiu retoric.

Consider că este o eroare. Raportul a spart monopolul istoricilor ceauşişti asupra documentelor esenţiale pentru înţelegerea trecutului recent al ţării, Arhivele Naţionale au fost democratizate. Au apărut deacum două ediţii ale manualului de liceu despre regimul comunist (elaborat de IICCR în perioada Oprea, în colaborare cu experţi ai Comisiei Prezidenţiale). Condamnarea de către şeful statului a regimului ilegitim şi criminal a dus la deblocarea a milioane (1,7 milioane, dacă nu mă înşel) de dosare aflate în custodia SRI, ajunse acum la CNSAS.

Să ne mirăm de reacţia furibundă a lui Dan Voiculescu şi a trustului său de presă împotriva Raportului? Au existat şi cazuri de reabilitări juridice ale victimelor comunismului pe baza Raportului. Colegul meu Cristian Vasile a scris despre aceste lucruri. În momentul morţii lui Păunescu, când s-a produs ceea ce-am numit atunci “marele bocet naţional", Raportul a fost invocat în chip legitim de cei care nu înţelegeau să participe la acea enormă mistificare care îl aşeza pe Păunescu lângă Eminescu, pe post de poet naţional, şi care justifica abdicările ignobile ale acestuia în anii comunismului dinastic. Dacă recitim ce se scrie în Raport despre Păunescu vom înţelege reacţiile vehemente ale noilor şi vechilor politruci, de la Mihai Ungheanu, Mihai Pelin şi Gh. Al. Cazan la Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Ion Iliescu, Ioan Scurtu, Gh. Buzatu şi Dumitru Popescu (Dumnezeu).

Funcţia Raportului este deopotrivă cognitivă şi simbolică. Reconcilierea nu se poate întemeia pe minciună şi amnezie. Este vorba de ceea ce profesorul Florin Ţurcanu a definit drept exorcizare prin cunoaştere. Raportul serveşte ceea ce literatura de specialit