Calcule politice au făcut ca în Constituantă să fie aduse formaţiuni care reprezentau minorităţile. Pe de o parte se spera la descurajarea maghiarilor de a-şi crea propria forţă politică, iar de pe alta se miza pe recunoştinţa celor cărora li se facilita în forul legislativ accesul pe o bază ce nu ţinea cont de numărul membrilor.

Aşa s-a făcut ca în Parlamentul României să apară nu mai puţin de vreo 18 “formaţiuni” care reprezentau etnii practic insignifiante, compuse din doar câteva sute de membri. Ba, mai mult, feluriţi veleitari au început să-şi descopere rădăcini surprinzătoare care le dădeau posibilitatea să se proclame de o anumită naţionalitate, pentru a se instala în fruntea ei.

România nu este un stat multietnic. Singurele două minorităţi cu adevărat reprezentative sunt cea maghiară şi cea ţigănească. Restul sunt “fragmente” de naţionalităţi care au trecut şi au rămas în număr neimportant. Am avut o etnie de rădăcină germană, compusă din saşi şi şvabi aşezaţi în urmă cu secole pe aceste locuri, dar aceasta s-a subţiat până aproape de disoluţie prin “vânzările” masive din timpul lui Ceauşescu şi prin emigrările în bloc de după 1989, ceea ce a făcut ca un partid ca cel iniţiat de Johannis să nu-şi fi putut acoperi numărul de candidaţi în alegeri cu etnicii. În România a mai existat o consistentă minoritate evreiască, pe care au lichidat-o aceleaşi vânzări şi aceiaşi emigraţie, lucru care l-a făcut pe răposatul rabin Moses Rosen să afirme că în “România antisemitismul nu mai are obiect”.

Pentru cei mai descurcăreţi dintre etnici, parlamentul a fost calea cea mai potrivită spre emancipare personală. Fără obligaţii faţă de un electorat indiferent, cei care au reuşit să se aleagă în aceste calităţi duc o viaţă lipsită de griji, recompensată de pe urma dirijării votului în diverse cauze sensibile. Să ne amintim doar faptul că