În momentul în care Artmark a "inventat", la Mamaia, vânzările de artă cu subiect oriental în România, am avut revelaţia că strict pentru noi orientalism înseamnă Balcic. Este o şansă ca, fiind central-europeni, să avem în gena artistică un moment precum Balcicul, cel adevărat, interbelic. În 2011, la prima licitaţie Artmark de orientalism, din 70 de oferte vreo 20 erau legate de Balcic încă din titlu. Este drept că la nivelul de expertiză de atunci, chiar şi în al XXI-lea an de după eliberarea la cap din 1989, încă mai ascundeam Balcicuri sub denumiri dobrogene, practică ce se mai regăseşte şi acum în muzee sau chiar albume prestigioase.

În 2011, Balcicul era încă un subiect în descoperire, încă se mai auzeau strigăte de uimire. Resurecţia era masivă, generând chiar tsunami de turişti şi mai ales artişti care o căutau pe regină. Cu căţel şi penel, în tabere sau pe cont propriu, artiştii de tot felul de anverguri şi-au trecut Balcicuri în creaţie, expoziţiile dedicate acestei teme explodând peste tot şi mai ales la Bucureşti. Rar găseşti vreun pictor care nu are măcar un Balcic de esenţă de la faţa locului şi dacă nu are, tânjeşte după o astfel de stare. Din păcate, această modă a depreciat subiectul, vulgarizându-l, banalizându-l, ne-a dat certitudinea că un Balcic poate fi şi ratat, cum de fapt sunt majoritatea. În acelaşi mod au apărut falsurile, adică Balcicurile contemporane pe care s-a imitat o semnătură interbelică. Chiar dacă ar fi fost impecabile, ceea ce nu este deloc cazul, componenta istorică şi tematică a Balcicurilor de naştere contemporană care se revendică, fraudulos, de la scurtele dar luminoasele vremuri regale ale Coastei de Argint, trădează înşelăciunea. Sunt multe neconcordanţe, chiar şi în anul 100 de la intrarea Cadrilaterului şi, implicit, a Balcicului în graniţele Româ-niei. Mai mult decât atât, peisajul actual al Balcicului evoluează