Filmul „Paura nella citta dei morti viventi” („Oraşul morţilor vii”, 1980, regie Lucio Fulci) rulează vineri, 17 mai, ora 22.00, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Midnight Session. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Andra Petrescu, Teodora Lascu şi de Bogdan Drumea.

Porţile iadului s-au deschis cînd un preot s-a sinucis – şi judecînd după cinismul filmului, ăsta nu ar fi un lucru atît de rău. Acum (de fapt, atunci şi acolo, pe tărîmul grotesc al lui Lucio Fulci) fantoma preotului bîntuie gagici frumoase, le omoară şi le provoacă „zombificarea” – mai omoară şi personaje masculine, dar de nevoie, cînd sînt în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. De exemplu, Rose şi Tommy se sărută în maşină, fata simte că ceva e în neregulă, i se pare că cineva îi spionează, băiatul aprinde farurile ca s-o liniştească şi descoperă silueta preotului-fantomă în faţa maşinii. Muzică. Ochii lui Rose se înlăcrimează de sînge, fata începe să scoată nişte sunete, ca şi cum ar regurgita – îşi vomită intestinele şi stomacul, eveniment reprezentat cît se poate de grafic. Relaţia de cauzalitate dintre apariţia preotului şi reacţia vomitivă a fetei e construită prin montaj de atracţie clasic: prim-plan cu fata, prim-plan cu preotul, camera se apropie de el (pînă ajunge la un detaliu al ochilor, ceea ce dă impresia că manipulează reacţia ei) şi se depărtează de ea (de la detaliul pe ochii ei însîngeraţi la un prim-plan în care începe să-şi vomite intestinele) – să mai facă cineva mişto de reacţiile viscerale! Tommy moare uşor, se alege cu o mînă în creier (literal). Muzica se opreşte – fără să continue, pentru racord, în următorul cadru.

„Paura nella città dei morti viventi”, la fel ca toate filmele horror ale regizorului italian Lucio Fulci, neglijează (voit) naraţiunea în favoarea unui spectacol de imagini hidoase care oripilează şi dezgustă. Per