Am ascultat, de curînd, o conferinţă a doamnei Angela Gronenborn de la Universitatea din Pittsburg. Domeniul era departe de a-mi fi familiar (biologie structurală), dar implicaţiile lui „metodologice“ mi s-au părut cît se poate de instructive şi... neliniştitoare. Doamna Gronenborn lucrează într-un laborator dotat cu instrumente hiperperformante şi se străduieşte, alături de o echipă multinaţională, să lămurească misterul interacţiunilor celulare. Cercetarea implică nu doar unelte sofisticate, dar şi specialişti ai unor teritorii distincte: fizică, chimie, biologie. Inevitabil, se pune problema multidisciplinarităţii, a interdisciplinarităţii şi, la limită, a transdisciplinarităţii. Rapid spus, istoria ştiinţei nu avea cum să evite acest tip de evoluţie. S-a trecut, de-a lungul unui traseu milenar, de la „viziuni globale“ fără temei empiric, la fragmentare disciplinară, de la enciclopedism candid, la specializare severă. Convieţuirea, pe orizontală, a mai multor discipline a prins corp în instituţia multidisciplinară a universităţilor. A urmat momentul în care fiecare disciplină a simţit nevoia să-şi lărgească unghiul de atac, adoptînd metode şi informaţii ale altor discipline. Nu atît obiectul investigaţiilor lor s-a modificat, cît modul de abordare. Fizica a simţit nevoia să se cupleze cu matematica, psihologia cu istoria, geografia cu antropologia etc. Acelaşi fenomen, pus sub mai multe spoturi de lumină. E ceea ce se cheamă interdisciplinaritate.

DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Note, stări, zile Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea) Povestiri, poveşti, mituri Doamna Gronenborn – aducînd laolaltă chimia, fizica şi biologia – se încadrează în această categorie, care nu implică dispariţia disciplinelor „tradiţionale“ sau neglijarea unei riguroase formaţii de ramură, ci doar mobilizarea mai multor date şi tehnici din domenii cola