Ar fi normal să nu mire pe nimeni faptul că orice privatizare presupune o decizie bine gândită în acest scop. De altfel, fără o atentă cântărire a avantajelor, mai ales când se referă la instituţiile din sectorul de stat, nu se poate purcede la privatizare, oricum şi oricând. Pe scurt, privatizarea poate fi un pas eficient în creşterea rentabilităţii economico-sociale, atunci când nu este făcută în plin somnambulism. Deznaţionalizarea, în masă, a întreprinderilor comerciale şi industriale îi poate procopsi pe câţiva, în defavoarea celor mulţi. S-a întâmplat şi la noi. Şi încă se întâmplă, în continuare. Face parte din lista răspunsurilor autohtone la chemarea trâmbiţei mai-marilor Europei. Privatizare şi iar privatizare! Până când?! Aceia care par atinşi de lunatism refuză răspunsul la această întrebare, în timp ce o mare parte din problemele grave ale României îşi aşteaptă rezolvarea; stare de lucruri aflată sub semnul indeciziei autorităţilor. Sau a imposibilităţii acestora de a ţine pasul cu privatizările forţate, dictate şi... absolutizate. Am fost şi suntem încă martorii unui spectacol tragic, în care personaje indecent cocoţate pe treptele ierarhiei "decizionale" se scălâmbăie la popor. E un spectacol cu pretenţii şi îndemnuri de genul: "Hai, daţi tot ce aveţi prin buzunare şi lăsaţi-ne singuri!" . Ceea ce s-a şi concretizat, oarecum. Lumea munceşte numai pentru a-şi plăti o parte din facturile la energie electrică, la gaze, la întreţinere, la telefon... Pentru hrana zilnică i se distribuie, la negru, cifre mici din care să extragă rădăcina pătrată pentru uzul personal. Adică pentru simpla... delectare cu algoritmi. Se doreşte, probabil, ca, ocupaţi cu astfel de operaţii pentru rezolvarea unei probleme cu finalitate comandată, oamenii să ajungă în "vagoanele de marfă". Marfă pentru schimb de viaţă. Aşadar, la ce duc unele privatizări concepute în adăpostul