Despre prezenţa derutantă sau iritantă a termenului scalp în anunţurile publicitare româneşti am mai scris, cu cîţiva ani în urmă. Probabil că de atunci, ca efect inevitabil al repetiţiei, ne-am obişnuit cu toţii, într-o anumită măsură, cu un cuvînt prezent în continuare în dicţionarele noastre doar cu sensul cu care l-am preluat mai de mult prin intermediar francez: „piele a capului uman, împreună cu părul, smulsă de pe craniu în urma unui accident sau desprinsă cu un instrument ascuţit“ (DEX). Prin calc după englezescul scalp, cuvîntul e folosit acum cu sensul mai general de „piele a capului (din zona în care creşte părul)“; acest uz, acceptabil într-o descriere strict medicală, e improbabil în alte contexte – de pildă, în conversaţia cotidiană. Cei care cunoşteau dinainte termenul, avînd amintirea vechilor romane cu indieni şi o imaginaţie bogată, riscă să vadă într-o banală reclamă la şampon o poveste de groază.

DE ACELASI AUTOR Huzur / "Timp cînd n-ai nevoie să munceşti şi eşti fericit" Opinologi, părerişti, părerologi Humus Mileu Dincolo de ambiguitatea lexicală, formula „Eu şi scalpul meu ne simţim liberi...“, dintr-un clip publicitar des difuzat de posturile noastre de televiziune, conţine încă o formulare discutabilă: personificarea unei părţi a corpului şi asocierea ei cu întregul e un abuz semantic şi logic, pe care nu mi se pare că îl justifică îndeajuns invocarea unui procedeu retoric. E, desigur, o figură de stil, dar una cu efect mai curînd rizibil şi prea puţin convingător. Focalizarea asupra unei părţi a corpului – care devine autonomă, merită atenţie şi respect, primeşte îngrijiri etc. – e un fapt curent în publicitate: „Oasele tale, pregătite pentru orice provocare!“ (ArtroCalcium). Cînd această focalizare presupune o disociere a părţii de întreg, scenariul devine şi mai caricatural. Părul, de pildă, pare să se detaşeze adesea de purtăt