Nu ştiu dacă ţie, cititorule, ţi s-a întîmplat să ai vreun moment de euforie patriotică. Să crezi că nu sîntem nici chiar atît de răi cum ne cred unii, nici chiar atît de înapoiaţi, nici chiar atît de necivilizaţi şi că aştia sîntem, cu bune şi rele... Astfel de optimisme patetice îmi treceau mie prin minte după cîteva dezbateri frumoase în Dealul Copoului... Dar, în miez de zi fierbinte şi muncitorească, a trebuit să iau drumul către casă... cu trenul. Şi...
„Trenurile nu oferă viteza şi confortul necesar pentru a înlocui maşina“ – recunoştea, acum cîteva zile, ministrul Transporturilor, explicînd de ce nu prea se avîntă, da’ deloc, pe căile ferate. Dispreţ total pentru funcţia după care a alergat atît... Cu maşina, se vede.
Or, cînd trebuie să ajungi la celălalt capăt al ţării, din obligaţii de serviciu, nedecontabile, n-ai ce face, te urci în tren, spui un „Doamne ajută!“ şi...
DE ACELASI AUTOR Ce-a fost mai întîi: untdelemnul sau untura? Dileme de altădată De Paşti "Aşteptînd mila stăpînirii" - cercetarea românească, între indiferenţă şi bunul plac Asta a trebuit să fac de 1 Mai muncitoresc, cînd trenurile domnului Relu Fenechiu, după cum se lăuda, zburau către mare cu 200.000 mile pe oră, ajungînd – vai! – în două ore. Mare scofală! La 14,20 trecute fix, eram în trenul Iaşi – Bucureşti, care ar fi trebuit să ajungă la destinaţie, aşa, pe la 21,30... Vagoane – vreo trei. Locomotiva: una, ca vai de ea. Mi-am zis atunci: „Dea Domnul să ajung acasă“, cu optimismul zburdalnic al proaspetelor amintiri, fără să bănuiesc că mă va ajunge gîndul din urmă. Călători: puţini, o duzină cu toţii. Viteza: de Personal, deşi descrierea era de Inter Regio. Da’ cum nu ştiu ce este acest IR, aveam doar pretenţia să ajungă la timp...
Optimismul meu de ţară frumoasă şi bogată a început să cam scîrţîie cînd trenul s-a urnit din gară. Era fără prea mare chef
