Tomescu & Stradivarius au plecat iar prin România. De data aceasta turneul este încîntat de Bach.
Reporter: Singurătatea ta de turneu. Cum o cînți?
Alexandru Tomescu: Da, este o singurătate, însă foarte populată – am concert aproape în fiecare seară. Nu te poți simți singur într-o biserică plină pînă la refuz cu oameni veniți să te asculte. Am la dispoziție cel mai direct limbaj inventat vreodată – muzica. Nu ne mai pierdem în cuvinte și ne înțelegem instantaneu.
Rep.: Voluptatea lui Bach, un plicticos.
A.T.: Cu un sejur petrecut la închisoare (după o ceartă cu un nobil), după zece copii dăruiți de două neveste, dintre care una cu vreo 16 ani mai tînără, nu cred că Bach era un tip chiar atît de plicticos! Pasiunea și intensitatea cu care a trăit se regăsesc în muzica lui, mereu. E adevărat, Bach e teribil de plicticos dacă e cîntat prost. Dar cînd treci de învelișul tehnic al pieselor și te trezești brusc față în față cu Bach, cu toate toanele și nebuniile lui, îți dai seama că era un tip extrem de cool. Îi plăcea să improvizeze la orgă ore în șir, singur în biserică (cred și eu, dacă-l așteptau zece copii acasă). Sînt momente în concerte cînd simt această libertate ascunsă în muzică, ca și cînd aș improviza singur. Sînt clipe în care mă simt Bach.
Rep.: Tehnic, cum faci, ce note, ce strune, cum încînți cu Bach?
A.T.: E un tur de forță, un fel de maraton. Am făcut socoteala că în cele 12 concerte, fiecare a cîte două ore, voi cînta în total 24 de ore de muzică Bach. E cumva ca la cursa de anduranță de la Le Mans – merge mașina pînă crapă. În primele două concerte n-am rupt nici un fir de păr de la arcuș, am făcut doar cîte o pauză – pit stop – ca să mai dau cu sacîz pe păr. Cred că nici Bach nu se gîndise că într-o bună zi toate sonatele și partitele lui vor fi cîntate toate una după alta, în aceeași seară. Dar este un parcur
