Am trăit mereu – din romane, poveşti, filme şi seriale – cu mitul mesei în familie. O masă imensă, cu cel puţin şase scaune, la care e aşezată o mulţime veselă – dar, totuşi, respectuoasă – care-şi pasează felurile alert. Mănîncă din farfurii bune, cu tacîmuri eventual de argint, şi reprezentanţii acesteia au în faţă cel puţin trei tipuri de pahare, dintre care măcar unele cu picior. Înainte să se pornească îmbuibarea, pater familias se ridică şi rosteşte o scurtă rugăciune, mulţumind pentru bucatele alese...
Şi aş putea continua ad infinitum (ce m-o fi apucat cu latina...) pe acelaşi ton idilic. (Chiar îmi venea să spun că bucatele se lăfăiau pe o faţă de masă imaculată etc.) Dar doar în teorie, sau în utopie. În practică, rar am avut parte de asemenea mese.
DE ACELASI AUTOR Galerii, tigru, pepene... Poveşti verzi şi grădinăreşti O întîmplare la MNAC La biserică La bunici, cînd eram mică, mîncam cu bunicul şi bunica la masă. Dar nu pe o faţă de masă albă, ci pe o muşama albastră. Nu eram şase oameni prezenţi, ci trei. Ca atare, nu prea era nevoie să ne pasăm nimic, ci bunica mea ni le dădea pe toate. Ţin minte că făcea în fiecare zi o mare mămăligă, într-un ceaun verde. Care se mînca cu orice, de la supă pînă la măr. În supă se mai punea caşcaval. Şi urmau cartofii prăjiţi – pe atunci, pai –, care se luau cu mîna şi cu multă sare.
La mine acasă, mîncam uneori pe o masă care se trăgea în destul de strîmta bucătărie. Apoi, cel mai des, cînd rămîneam cu tatăl meu, mîncarea se punea pe o tavă pe care şi-o lua fiecare în camera lui şi o plasa în faţa cărţii pe care o citea. În timp… şi, în alte vremi, cărţile au fost înlocuite cu seriale – da, ştiu, ce decădere! Tava a rămas...
La petreceri, nu exista masa de vis, ci o masă mică, pliantă, pe care se înghesuiau gustările. Doar de sărbători, uneori, puneam o masă de maximum patru oameni. Dar av
