● În casă / Dans la maison (Franţa, 2012), de François Ozon.

Tulburat de intuiţia literară dovedită de un elev în compunerea sa despre casa unui coleg şi despre familia acestuia, un profesor de franceză (Fabrice Luchini) îl încurajează imprudent pe tînărul scriitor (Ernst Umhauer) să voyeurizeze şi să literaturizeze în continuare. Pomenită şi în titlul filmului lui François Ozon, casa respectivă este (la fel ca cea din clasicul Céline et Julie vont en bateau, al lui Jacques Rivette) literalizarea unei metafore de-a lui Henry James: este „the house of fiction“. Şi, în această reprezentare, e ocupată de o familie mic-burgheză arhetipală (mai degrabă transatlantică decît „pur“ franceză): tatăl şi fiul urmăresc la televizor meciuri de baschet, în timp ce mama casnică (Emmanuelle Seigner) visează cu ochii deschişi, răsfoind reviste de decoraţiuni interioare – totul sub privirea literară a spionului, care, pe lîngă faptul că le e duşman de clasă, mai e şi orfan de mamă. Iniţial, privirea lui combină superioritatea afectată cu senzualitatea creepy (stîrnită de femeia matură). Poate şi pentru că se simte atacat în propria fiinţă de membru al burgheziei culturale – un littérateur (lite-ratat) căsătorit cu o galeristă (Kristin Scott Thomas) –, profesorul îi vorbeşte despre etica descrierii literare şi îl pune să-i citească pe Flaubert, Cehov & co. Între timp, el şi soţia sa neglijată (care se proiectează în personajul casnicei) devin tot mai captivaţi de misterele casei, pe care le comentează la fel de aprins ca soţii detectivi-amatori jucaţi de Woody Allen şi Diane Keaton în Misterul crimei din Mahattan. (Sarcasmele soţului la adresa galeriei de artă a soţiei sînt tot în tradiţia lui Allen.) Îmboldit de profesor să extragă din „casă“ mai mult conflict, mai multe complicaţii, scriitorul livrează episod după episod, iar Ozon pune în scenă (şi, parţial, pe coloana son