Din ce în ce mai multa lume se întreaba care o fi utilitatea Uniunii Europene? Acesti oameni, care îndraznesc sa gândeasca lucid si patriotic, sunt catalogati drept eurosceptici si priviti cu ostilitate de toti cei care, într-un fel sau altul, au de câstigat de pe urma acestui colos economic, politic si financiar numit Uniunea Europeana. Câta vreme chestiunea ramâne în zona dezbaterii socio-politice, raspunsul poate fi oricare. Putem bate câmpii cât vrem despre aberatia privind unitatea prin diversitate a Uniunii, despre minciuna ca pastrarea specificului national si a traditiilor populare este o prioritate politica a Uniunii si altele asemenea. De parca ar putea împiedica cineva disparitia, lenta dar sigura, a majoritatii reperelor culturale atunci când statul nu promoveaza o politica solida de prezervare a lor. De parca ineptiile promovate de Institutul Cultural Român pe vremea directoratului de trista amintire al lui Horia Roman Patapievici ar avea ceva românesc în ele. În fine, în discutii filosofice se pot aduce argumente pentru orice structura europeana, planetara sau galactica, dar atunci când este vorba de omul de pe strada si de interesele lui imediate, este greu sa afirmi ca Uniunea Europeana este un câstig. Tot mai multi oameni au început sa înteleaga faptul ca fuziunea statelor europene în fiinta acestui urias cu picioare de lut este o anomalie pe care Robert Schuman, ministrul francez de externe al anilor 1950 si parintele Uniunii Europene, ar considera-o scapata de sub control. Aceasta încercare disperata de a aduce laolalta, în aceeasi structura statala, câteva zeci de natiuni complet diferite ca nivel de dezvoltare economica, dar în primul rând ca nivel de civilizatie îmi aduce aminte de marele academician Grigore Moisil. Se spune ca la una din sedintele Academiei Române, un politruc comunist a prezentat savantilor adunati în acea catedrala a culturii