”Ești cam bucureștean la cap”, mi-a spus o cititoare a acestei reviste, și pot să confirm: nu este adevărat. Mai exact, este complet greșit, și iată de ce: bucureștenismul, ca maladie netratabilă, e ușor detectabil datorită a două simptome, dintre care unul este evident (suficiența), iar celălalt e mai subtil. Nu am cuvânt exact în limbă, dar cel mai bine mă pot face înțeles printr-un exemplu: luați fructiera de pe masă, arătați-o unui bucureștean și cereți-i să compare fructele din ea. ”Nu se compară”, vă va spune el, cu zâmbetul ăla deștept de bucureștean. ”Unele sunt mere, altele sunt pere. Nu se compară!”. Ei bine, eu credeam că românii în general, cu bucureștenii în special, au un monopol în acest domeniu, dar m-am înșelat grav. După cum spuneam: o mașină care traversează Bulgaria, un copilot român (adică eu), un șofer bulgar (adică Ivan) și două pasagere, o unguroaică și-o englezoaică. Fiecare se lăuda cu proștii lui de-acasă, Ivan susținând că bulgarii sunt cei mai proști oameni din lume, unguroaica făcea lobby pentru prostia ungurească, englezoaica spumega pentru proștii ei, în timp ce eu trăgeam tare cu-ai mei. Ivan, căpos ca un adevărat bulgar, decide să-și probeze teoria, dă niște telefoane și ne abatem de la drum prin Plovdiv, unde avea el să ne prezinte proba. Ne-a lăsat pe noi să judecăm cine-a câștigat pariul. În Plovdiv ne-am băgat la Petnoto, care nu știu unde e anume în oraș (ca orice pieton înnăscut, și eu mă orientez greu când merg pe patru, nu pe două), dar e un bar foarte mișto, și cică ar fi și mai mișto când sunt concerte, mă rog. Acolo ne-am întâlnit cu exemplarul uman pe care îl voi numi ”Mr. Plovdiv”, sperând că nu jignesc pe nimeni din acest oraș, altfel plin de viață. Mr. Plovdiv ăsta, profesor de liceu ca profesiune, e un personaj de poveste, de legendă, Dracula este mici copii: Bulgaria și România? Nu se compară. Bulgaria este în