La mijlocul anilor 70, Ceauşescu a scăpat şi de ultimii ,,baroni ai lui Dej”: Corneliu Mănescu şi Emil Bodnăraş. Pe fostul şef al diplomaţiei româneşti l-a jignit lăsându-l fără slujbă. Iar pe bolnavul Bodnăraş, fostul său superior la Armată, l-a obligat să moară în funcţii.
Deosebit s-a încheiat mandatul şefului diplomaţiei de la Bucureşti. Lui Corneliu Mănescu i s-a adus pur şi simplu la cunoştinţă că va fi ,,eliberat” din funcţie, pe nepusă masă, într-o şedinţă a Comitetului Executiv din toamna lui 1972. Un moment cu totul neaşteptat şi nemeritat, după mărturia lui (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Polirom, 2001). Mai ales că simţise că ar fi avut şanse şi în alegerea ca secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce fusese preşedintele celei de-a XXII-a sesiuni a ONU (1967-1968), singurul român ce-a deţinut această funcţie.
Pelerinaj la mănăstire
Ca succesor al său Ceauşescu l-a numit pe fostul adjunct al ministrului MAE, George Macovescu. Alt demnitar cu pete la dosar - ca fost funcţionar în ministerul Propagandei din regimul Antonescu -, categorie tot mai pe placul vigilentului Ceauşescu în exploatarea slăbiciunilor celorlalţi.
După succesele din diplomaţie, Mănescu crezuse chiar că va fi promovat într-un post de vârf, la guvern. Nu i s-au comunicat însă nici motivul debarcării, nici viitorul loc de muncă. Jignit de incertitudinea în care-l aruncase Ceauşescu, Mănescu şi-a părăsit locuinţa instalându-se, cu soţia, la Hotelul Cota 1 400 din Sinaia. Agasaţi de trena supraveghetorilor, cu sprijinul patriarhului Iustinian soţii Mănescu s-au retras la Mănăstirea Cozia.
Zvonurile că fostul minstrul de Externe s-a apropiat de cele sfinte şi poate chiar se gândeşte la călugărie, s-au răspândit atrăgând roiuri de turişti care cereau să se fotografieze cu el. Fără-ndoială că nu asemenea v
