Foarte puţine dintre uliţele din Capitala secolelor trecute aveau unnume, pentru că erau foarte puţine. Uliţele purtătoare de nume se identificau cu ajutorul mărfurilor negustorilor, ca uliţa Mătăsarilor, Mărgelarilor, Lăcătuşilor etc. Alinierea, continuitatea în linie dreaptă sau frântă a clădirilor sunt cu totul necunoscute Bucureştiului secolelor trecute.

Se construia în oraşe cum se construia şi în sate, fără să-i pese proprietarului, şi nici autorităţilor comunale de regulile pe care trebuiau să le respecte. Aşa s-a prezentat întemeierea primelor forme de aşezământ în Bucureştiul de altădată.

Schimbarea s-a produs când la Paris, Nürnberg, Roma sau Viena, mulţimea populaţiei şi densitatea clădirilor i-au făcut pe oameni să se gândească la regulile pe care să le aplice în dispunerea caselor. Au apărut uliţele strâmte, dar cu o oarecare aliniere şi continuitate.

În Bucureşti nu s-a pomenit de uliţe drepte şi ceva mai largi decât după „Focul cel Mare“ din 1804, când a ars tot „Târgul din Năuntru“, până la zidurile hanului lui Şerban Vodă. După acestă nenorocire, Constantin Vodă Ispilante, domnitorul Munteniei, a poruncit să se facă casele şi uliţele drepte în rând.

Lăţimea uliţelor se calcula în funcţie de câţi oameni puteau merge aliniaţi

Prin „Târgul din Năuntru“, care se afla în centrul oraşului, majoritatea uliţelor erau ulicioare care dădeau într-o uliţă mai largă, numită „Uliţa Mare“. Lărgimea uliţelor se măsura după câţi oameni puteau merge aliniaţi.

În 1744, uliţa Abagiilor, care se afla în spatele Curţii Domneşti, era denumită „Mare de Trei Oameni“, întrucât trei oameni încăpeau în linie.

Pe vremuri, doar câteva uliţe aveau un nume. În 1625, în Bucureşti era cunoscută „Uliţa Turcilor“, unde aveau voie să treacă doar personalităţile importante ale acelor vremuri. De obicei, u