- Editorial - nr. 94 / 16 Mai, 2013 Asadar, sunt suficiente documentele istorice care combat teoria vidului si a prioritatii altora, decat cea a romanilor, pe pamant romanesc. Asa ca, cei care ii arata cu degetul pe romani ca ar dormi in patul lor si ii numesc ocupanti, sau care scandeaza cu nonsalanta lozinci de genul "Ardealul, pamant unguresc” sau "Tinutul secuiesc nu e Romania”, sa o lase mai moale si sa faca "ciocu’ mic”. Faptul ca realitatea este prezentata de catre cei interesati cu capul in jos sau cu totul eronat ni se poate imputa intr-adevar in mare masura si noua, romanilor, atat istoricilor, cat si politicienilor, intelectualitatii in general, care n-au luat atitudine ferma pentru combaterea aberantei teorii. Desi disputele de acest gen ar trebui sa apartina trecutului, iata, nu le putem ocoli, din pacate, pentru ca nesolutionarea corecta a cazului produce efecte pana si in zilele noastre. Iar lucrul acesta se intampla din cauza celor care persista in aceasta greseala voita a interpretarii istoriei, dupa cum le da lor bine. Trebuie recunoscut faptul ca la nivelul anilor la care ungurii au sosit in Europa, sfarsit de secol IX, spatiul central european era deja ocupat. Fie de cei ai locului, cum este cazul romanilor, fie de slavii si bulgarii care au migrat cu trei secole mai devreme si erau impamanteniti deja. Pozitionarea ultimului venit, este vorba de unguri, a fost mai dificila si ea nu se putea realiza decat prin dislocarea populatiei bastinase. Primul pas de acest gen a fost facut in Campia Panoniei, unde, asa cum afirma si istoricii, rezistenta autohtonilor a fost mai slaba. Numai ca, firi razboinice si obisnuiti sa traiasca din jaf, ca migratori, ungurilor nu le-a fost suficient acest spatiu si, dupa insuccesul pe care l-au avut in drumul spre Vest, si-au incercat norocul pe la vecini, unde au avut, intr-adevar, succes. Unii fac mare caz din aceas