Acum cîţiva ani, cînd în presa noastră culturală s-a încins o dispută despre „marile teme“ ale romanului românesc, mi-am mărturisit public cîteva mirări: De cînd tema face literatura? Care e legătura între „marile teme“ şi literatura valabilă? Care sînt, în fond, aceste „mari teme“, cînd, în ultimii ani, cam peste tot în lume, majuscularea cuvintelor a devenit un semn de retardare, dacă nu chiar de ţopenie? Cam asta cred că mă întrebam. Mi-am amintit disputa cu pricina citind romanul Adinei Dabija – Şaman, recent apărut la Editura Polirom, o carte de citit, într-adevăr, „cu sufletul la gură“, cum ne urează O. Nimigean, dar şi un volum care repune în discuţie – mai mult ca sigur fără să vrea, măcar pentru că „tema“ sa e cu mult mai importantă – chestiunea „marilor teme“. Căci, la urma urmelor, care e tema temelor? Cu siguranţă nu istoria, nu tema socială (sau comportamentală) şi, orice s-ar spune, nici măcar amorul. „Tema temelor“ romanului e cea metafizică, raportarea la ceea ce ne defineşte depăşindu-ne, cu toate capcanele, şabloanele şi antitemele derivate de aici, cu toate variantele şi varietăţile care leagă Don Quijote de Corecţiile lui Frazen, cu teodicee şi agnosticisme, cu blasfemii şi simulacre, cu predări necondiţionate şi sinucideri (literare) spectaculoase. De cînd graniţele (şi limitele încălcate ale genurilor) au devenit subiectul de elecţie al noii lumi în care trăim, mutarea centrului de pe un eu iluzoriu şi fals-perceptiv, într-un „dincolo“ măcar întrezărit nu poate lipsi din nici o panoramă literară. Măcar pentru că a scrie despre acest subiect presupune să poţi inventa un limbaj, o lume şi o relaţie pe verticală.

DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Poveşti de viaţă Memoriile lui Márquez Peisajul patriei se povesteşteŞaman de Adina Dabija este o carte extrem de curajoasă şi pentru că îşi asumă – ficţional, dar în deplină cunoştinţă de cauză