Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu i-am făcut pe atunci decât mamei.

Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut în conştiinţă într-o zi când am citit în Platon următoarea afirmaţie: „Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate... şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi”. Citatul e exact până la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea acum, dar şi de atunci, când am închis cartea şi am gândit cu neasemuit orgoliu: „Ei bine, Platon, moartea nu e sfârşitul a tot? Adică, ce mai urmează? Întrucât virtuoşii ar avea alt destin final decât ticăloşii?”.

Aici e cazul să adaug că, deşi aveam pe atunci 16 ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau, de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: „Ai murit, te mănâncă viermii...”.

Să zicem că de două mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură, dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfârşitul a tot? Hadesul şi Câmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sânge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer?

Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă, le scutura de coperţi ca şi când s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii porno