La capătul patului sînt trei pungi de carton. Pe una dintre ele se afla o etichetă pe care scrie „Bucureşti“, pe alta scrie „Sfîrşit, work in progress“, iar pe ultima: „Vest/Est“. În bucătărie, într-o geantă roşie, stau – unele, peste altele – mere de diferite soiuri. Sînt 19, ceea ce înseamnă că, la ultimul spectacol, în care a performat un australian care face turul lumii, au fost 19 spectatori. Pe un raft al bibliotecii din dormitor se află un mic dragon roz de hîrtie, un roboţel R2D2 de plastic, care bipăie cînd îl apeşi, şi o pastilă efervescentă portocalie. Sînt cele trei obiecte de la Home1, piesă care are un singur spectator pe reprezentaţie. Mai sus se află: o bucată de săpun în ţiplă reprezentînd steagul Elveţiei, primit de la familia Irenei, acum mai bine de zece ani; un acordor de chitară bas, primit de ziua mea, pe vremea cînd credeam o să ajung mare basist; un semn de circulaţie minuscul, primit la ultimul Crăciun; un dreptunghi de sticlă pictată, făcut cadou de o fostă iubită; o sticlă veche de lapte, în care mi s-a spus că se ascunde un spiriduş şi pe care n-am îndrăznit să o deschid; un popic adus de tata din RDG în care se aflau cîndva trei zaruri din sticlă albastră, din care a mai rămas doar unul; o cupă din plastic, cîştigată la un campionat de şah al hipsterilor, desfăşurat în toamna lui 2012. Printre ele se află alte cîteva obiecte aduse de public pe post de bilet la teatrul din garsoniera mea: o doză de Tuborg din anii ’60, nedesfăcută; un binoclu de teatru made in USSR; un pocal roşu; un clopoţel pe care scrie London. Li se adaugă cele două telefoane mobile din anii 1990, care pot fi folosite drept palete de tenis de masă; o cămilă făcută din ierburi împletite de nişte copii marocani, cărora nu le-am dat nici un ban; o statuetă de plastic a lui Andy Warhol stînd pe botul unui arici de lemn; o vedere reprezentînd librăria Shakespeare and