Un recent studiu sociologic, al nici nu mai contează cărei instituţii preocupată de astfel de constatări, a ajuns la concluzia că mai bine de două treimi dintre români au predispoziţia de a da şpagă, oricui şi pentru orice. Un astfel de truism, acceptat de altfel ca fiind de fapt o cutumă naţională, nu reţine însă că, în egală măsură, cel puţin cam tot două treimi dintre românii verzi, obişnuiesc să primească respectiva atenţie.

Asta pentru că, infracţiunea asociată mitei presupune atât darea cât şi primirea şpăgii şi, dacă se poate, pentru un probatoriu serios şi imbatabil, în condiile unui flagrant. Evident, chiar dacă o vină fundamentală o au cei obişnuiţi să-şi rezolve problemele dând ceva, o şpagă sau doar o atenţie ca foloase necuvenite, mult mai important pare aria celor care primesc aceste mite, obişnuit pentru ceva, pentru un serviciu, un plus de atenţie ori măcar o oarecare celeritate în rezolvarea unor doleanţe, pentru îndeplinirea unor sarcini pentru care de altfel primitorul este deja plătit oficial.

Deşi lumea este predispusă să asocieze fenomenul cu un soi de condiţionare a bunei asigurări a serviciilor medicale – unde trebuie dat ceva la tot cartieru’, de la infirmieră, brancardier, asistente, medic şi anestezist până la profesor ori şef de clinică – şpaga este la fel de uzuală în cam toate domeniile în care cetăţeanul, considerat simplu, are de a face cu instituţiile statului, indiferent că este vorba de administraţie, Poliţie, Justiţie ori educaţie. Evident, dimensiunea şi importanţa respectivei şpăgi este corespunzătoare cu miza respectivei doleanţe a petentului, retrocedarea unor proprietăţi funciare de sute de hectare poate trimite un Prefect în puşcărie, un examen trântit la facultate poate costa doar câteva sute de euro, evitarea unei amenzi rutiere înseamnă doar câteva sute de lei, blătuirea unui concurs, oricum fictiv, pentru o