● Marian Truţă, A doua venire, Editura Nemira, 2012.

Din zona SF-ul românesc, cel puţin din cît am reuşit să acopăr eu, Marian Truţă este scriitorul care-mi place cel mai mult. A debutat în almanajul Anticipaţia 1986, a continuat şi după ’90 să publice prin reviste de gen şi volume colective – volumul de debut, Vremea renunţării, apărînd abia în 2008 –, a primit mai multe distincţii de gen şi în prezent este redactorul-şef al revistei Nautilus. Marian Truţă scrie însă puţin sau, probabil, este foarte pretenţios cu ce publică (lucru destul de rar printre scriitorii SF – să mi se scuze generalizarea!), dat fiind că nu prea este prezent în antologiile de gen, destul de multe, care se publică pe la noi, iar acest volum de povestiri, A doua venire, este abia a doua sa carte. Poate că acest lucru face şi diferenţa. Căci Marian Truţă nu este genul de scriitor punk sau cyber (din ce-am citit, nu cred că am întîlnit vreun calculator) a cărui literatură se afundă în universuri virtuale rupte complet de istorie şi realitate; e cumva mai old school, scriind, în general, ficţiuni speculative, ucronii şi istorii alternative, deseori inspirate sau avînd pe fundal comunismul românesc. De altfel, într-un articol foarte bun, publicat recent în Observator cultural, Cătălin Badea-Gheracostea trece în revistă puţinele scrieri SF româneşti care, după 1989, au folosit experienţa ultimului deceniu de comunism românesc, ajungînd la concluzia că SF-ul românesc, de pînă la acest al doilea volum al lui Marian Truţă, „nu a exorcizat de-adevăratelea comunismul de tip ceauşist decît în texte disparate, de mai mică întindere.“ Sigur, tema este importantă şi ea face savoarea cărţii, dar ce apreciez eu la Marian Truţă este stilistica foarte bună şi arta compoziţiei ce denotă o bună cunoaştere a literaturii. Şi nu cred că exagerez dacă spun că scriitorii din SF-ul românesc care ştiu cu adev