“Ce este adevărul ?”, i se năzărise lui Pilat din Pont să-l iscodească, nitam-nisam, pe condamnatul Isus, la finalul acelui “proces funest”. Iar de aici, de la întrebarea cu pricina, angoasa Procuratorului Iudeii se dospi întruna şi se transformă în boală. Aşa că până la sinucidere n-a mai durat cine ştie ce, câţiva ani numai. Îndoiala verdictului său îi golise mintea de limpezime şi-l aduse în pragul nebuniei. S-ar fi căit şi nu prea, încercase să arunce, disperat şi obsesiv, întreaga vină asupra evreilor. “Un popor scârbos”, “insolent şi îndărătnic”, “capricios şi încăpăţânat”, “neam infam”, “înclinat spre minciună şi calomnii”, “câini superstiţioşi şi împuţiţi”, dacă e să-l credem pe florentinul Giovanni Papini în “Martorii patimilor”. (Nu vă zbârliţi, necruţătorul polemist îşi omagiază stirpea în “Gog”, prin “Ideile lui Benrubi”, rabinul mărturisind că “Aşa sunt făcuţi evreii: le place să vorbească prea mult şi când şi-au luat avânt vorbesc, vorbesc… şi sfârşesc întotdeauna prin a jigni pe cineva”.)Temutul şi sângerosul soldat nu-şi putea ierta slăbiciunea de a fi cedat presiunilor şi violenţelor exercitate de arhiereii interesaţi să-l vadă crucificat pe Hristos. Şi-l mai rodea ceva: nu rezistase şantajului odios al Sinedriului şi “nu avusese prezenţa de spirit şi forţa să-i respingă pe cei care îi ameninţau autoritatea”. Nedeprins cu subtilităţile filosofice, “Pilat începuse să gândească, adică să dezbată în el însuşi opinii opuse, să se rătăcească în labirintul, în pădurea de antiteze şi silogisme, să mediteze intens la cugetările altora şi la cugetările lui”. Exerciţiul acesta îl epuiză într-atât încât nu pierdea nicio ocazie să-şi pledeze oricui se întâmpla inocenţa. “Cum era posibil să deosebească cu certitudine adevărul de speranţă, adevărul de înşelăciune, adevărul îndoielnic, adevărul de eroare şi de minciună ?” Află şi “că raţiunea e apro