Pentru experţii în ştiinţe politice, sociale, administrative sau economice, anul 2013 ar trebui să fie unul extrem de interesant. România traversează un proces de reformă instituţională extrem de amplu, vizând în principal revizuirea Constituţiei şi reorganizarea administrativă (regionalizarea).
La rândul lor, acestea cuprind discuţii mai focusate despre structura Parlamentului, legislaţia electorală (inclusiv referendumul), relaţia dintre administraţiile locale şi cea centrală, poziţia minorităţilor etnice (şi nu numai) în societatea românească sau mecanismele de interacţiune dintre cetăţeni şi aleşii locali sau naţionali. Spun „ar trebui” să fie pentru că, indiferent de inputul pe care mediul academic şi societatea civilă activă caută să îl aducă în aceste procese cu efecte pe termen lung, materialul de lucru venit din partea politicienilor – cei care pun proiecte pe masă şi iau decizia – este de o calitate extrem de slabă.
Să luăm exemplul regionalizării. Reorganizarea administrativ-teritorială a unei ţări are loc o dată la câteva decenii sau chiar mai rar. Este un proces costisitor, implică multe resurse umane şi financiare, captează o bună parte din energiile şi din timpul administraţiei centrale şi locale. Prin urmare, e bine ca el să fie făcut temeinic, altfel nu e decât o risipă de resurse. Orice reorganizare administrativă, adică eliminarea sau introducerea unor unităţi teritorial-administrative noi, fie că vorbim de comune sau regiuni, trebuie să ia în considerare elemente care ţin, între altele, de identitate, de politică (cine conduce şi cum sunt desemnaţi conducătorii), de sănătate (de la dispensarul din noua comună la spitale regionale), de logistica administraţiei (unde vor avea sediu noile instituţii) sau de infrastructură. Dar ar trebui mai ales să ţină cont de aspectul financiar. Marea întrebare care cred că ar trebui pusă în legătură cu
