Ar putea renaște România din schimbarea Constituției? Probabil ca nu. O schimbare constituțională, oricît de amplă, nu poate face minuni. Dar anul 2013 ar putea oferi, totuși, ocazia resetării României, a întoarcerii sale către viitor. După ce, în 1991, noua Constituție nu putea să nu traducă în articolele sale frica de tiranie și de comunismul rezidual, iar în 2003 revizuirea constituțională părerea mai degrabă o echilibristică între ajustarea textului constituțional la obiectivul pe termen scurt al aderării la NATO și UE și încercarea vag consensuală de a debloca regimul politic, în 2013 miza revizuirii ar putea fi adaptarea normelor constituționale la noua dinamică societală. Iar acest fapt ar fi cu atît mai bine-venit cu cît constituția românească este una rigidă, greu de revizuit chiar și atunci cînd există un larg consens politic și social. Or, astăzi, acest consens pare să lipsească. Rigiditatea Constituției constă nu atît în limitele revizuirii prevăzute de articolul 152, cît în procedura aprobării revizuirii prin referendum. În timp ce în alte state flexibilitatea permite o adaptare continuă a Constituției – bunăoară în Franța, din 1995 şi pînă astăzi, Constituția a fost revizuită de 15 ori și se pregătește o a 16 revizuire, în Olanda Constituția din 1815 a fost modificată de două ori în ultimele trei decenii, ultima dată în 2008 –, în România, procedura de revizuire este suficient de dificilă pentru a întîrzia modificările pînă într-acolo încît crizele, cu precădere cele politice, riscă să se permanentizeze. Prin urmare, diversele pacte de coabitare sînt improvizații care amînă doar deznodămîntul. În secolul al XXI-lea, cînd „revoluția“ informatică permite o bună conectare la realitate, orice revizuire constituțională, și cu atît mai mult una supusă aprobării prin referendum, precum în România, nu poate eluda consultarea cetățenilor. În ultima vreme,