Visez că nu mai sunt
viaţa
e roşcovana slabă şi dulce
din adolescenţă
mă ispiteşte şi acum
pe ecranul 3D al altei existenţe
şi nu mă pierd
până ce vântul nu vine să-mi ceară răspunsul
viaţa tinde spre înălţimi
zideşte spaţiul ce nu se-nchide
târăşte după sine pielea albă a cerului
lumina din insomniile mele fără căpătâi
sufletul
după bombardamentul ultimelor ispite
se reface în oglinzile sparte din deşert
şi mă înghesuie în desaga sa
poate am să-i înţeleg starea de imaterialitate
spre mine năvăleşte iarna
(barcă supraîncărcată de somn)
lângă ultimul foc de vreascuri
în pâlpâiri de umbre
visez că nu mai sunt şi chiar nu mai sunt
Oralitatea semnelor
vântul îşi inventează
de fiecare dată un nou clopot
cum pasărea în zbor
trăieşte visul prim al încercării
şi cerul e o imensitate plină de încercări
deşi este dintotdeauna singur
în segmentul nostru de timp holografic
ce plin de cuvinte
e timpul în care am sosit
oralitate a semnelor
din spaţiul luminii
Aripioare de îngeri în supa dorinţei
nimic nu e mai nobil
decât să începi o poveste tristă
şi s-o termini
ca pe o luptă plină de speranţă (mi-a spus prinţesa mea
gabriela )
jucându-se cu gândul său
din viitor
clipele incluse pretutindeni
(aripioare de îngeri în supa dorinţei)
ni se transmit şi ne inspiră
Sugestie
cu liniştea morţii într-o mână
şi cu neliniştea vieţii în cealaltă
echilibrez
partea nesupravegheată de nimeni
încerc să însăilez strigătul si
