Am avut onoarea şi bucuria de a mă afla luni, 13 mai, în superba, recent renovata clădire a Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. Acolo unde s-a desfăşurat a XXIII a ediţie a Galei Premiilor UNITER.

Şi m-am simţit confortabil, m-am simţit ca acasă. Sigur, a contat în asta faptul că sala, proiectată de o mare Casă de arhitectură austriacă, seamănă cu cea a clădirii Teatrului din Oradea, la rându-i de puţini ani reintrată în circuitul teatral, după o lungă, interminabilă renovare.

M-am simţit ca acasă poate şi fiindcă regizorul onorat cu premiul pentru întreaga activitate a fost Alexandru Colpacci, de al cărui nume e legată una dintre cele mai faste etape din istoria Teatrului din oraşul în care locuiesc din 1981 încoace. Viaţa a vrut să văd relativ puţin din creaţia lui, dar cu toate acestea Emigranţii sau Tango, Ţarul Ivan sau Spre stele, magnificul Astă-seară se improvizează au fost, rămân pentru mine prezenţe. E vorba despre montări despre care am citit, e vorba de spectacole despre care mi s-a povestit adesea, care parcă încă mai trăiesc în memoria trupei (da, există o memorie a trupei, atunci când aceasta a funcţionat ca atare, chiar şi atunci când componenţii ei sunt alţii) şi a spectatorilor de cursă lungă, cu toate că nu se mai joacă demult.

E vorba despre spectacole care sunt încă vii, deşi pe vremea când ele au ieşit la public, când au avut succes, când şi-au adjudecat premii, nu existau mijloacele tehnice spre a fi filmate, conservate. Se mai păstrează din ele doar câteva fotografii la care mi s-a întâmplat să revin adesea şi pe care, în perioada în care am cumulat funcţia de secretar literar al Teatrului orădean, le inseram în caietele-program, cu respectul ce se cuvine acordat valorii, patrimoniului.

M-am simţit confortabil şi fiindcă pe parcursul întregii zile petrecute la Iaşi am avut sentimentul că sunt tratat asemenea