Nimic nu avea să prevestească, în anii ’40 ai veacului trecut, întorsura tragică a destinului lui Vasile Voiculescu. Medicul se pensionase în decembrie 1940, dar scriitorul rămâne în vizorul organelor represive ale statului capitalist, apoi comunist.

Din corpusul inestimabil de documente (chiar dacă incomplet) integrat în ediţia cvasicritică Opera literară (în 3 vol., 2004), îngrijită temeinic de Roxana Sorescu (ajutată în secţiunea documentară de nepotul scriitorului, Andrei Voiculescu), reiese că poetul era discret supravegheat în timpul războiului (1941-1945) de Serviciul Poliţiei de Siguranţă. Deşi Siguranţa capitalistă decide (în 1941) că nu poate fi incriminat pe motive politice („nu s-a găsit nimic din care să rezulte că face parte din vreo organizaţie politică şi nici arme”), Securitatea comunistă redeschide cazul (în 1953) şi conchide – absolut bizar, fără nici un fundament real –, că Vasile Voiculescu „a fost simpatizant al mişcării legionare”.

Peste doar un lustru începe calvarul scriitorului septuagenar care reuşise, între timp, să-şi rotunjească opera, rămasă până în 1964 (Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducerea imaginară de…) şi 1966 (Povestiri) în stadiul operei de sertar. În 4 august 1958 se emite ordinul de reţinere sub învinuirea de „uneltire contra ordinei sociale” şi în noaptea care urmează, după percheziţia ordonată de acelaşi anchetator vigilent – efectuată după miezul nopţii, între orele 1 şi 5! -, V. Voiculescu este arestat, odată cu manuscrisele, „în numele legii şi al poporului”. Sunt arestaţi în acelaşi timp toţi membrii grupării spirituale Rugul Aprins din cadrul Mănăstirii Antim: poetul-monah Sandu Tudor, Al. Mironescu, Dumitru Stăniloae, stareţul Al. Făgeţeanu ş.a. „Grupul contrarevoluţionar” Rugul Aprins se cristalizase în anii 1946-1947 ca o formă paşnică de conservare a libertăţii de opinie /creaţie prin re