O zi la început de primăvară într-un parc de mare cartier bucureştean. Gospodarii primăriei au pretenţia că parcul de care au grijă este cel mai cu moţ din ţară. Iarba din peluze este toată la locul ei, periată şi proaspătă, aparatele de joacă merg ceas, băncile sunt noi, iar aleile de promenadă pavate cu piatră ca la Sinaia par frecate cu peria. Dincolo de asta, pomişorii sunt aplecaţi de prea multe flori, iar soarele luceşte pe cerul albastru tivit cu nori. Copiii de la gimnaziu au o fărâmă de vacanţă de o săptămână, puştimea de la grădiniţă forfoteşte printre tobogane, leagăne, spaliere, balansoare, machete de lemn, galerii şi vârtelniţe. Din când în când, apare pe suprafaţa de tartan câte o minge care animă şi mai mult scena. Nu sunt prea rare nici accidentele cu bebe­luşi debutanţi în mersul biped care ratează la fiecare trei-patru paşi. Toată repre­zentaţia impro­vizată este urmărită cu atenţie moderată, de pe margine, de ochii bunicilor, ma­melor şi dădacelor, care conversează cu o vervă temperată. Ici şi colo, câte un bărbat butonând tele­fonul completează asistenţa pestriţă. La un moment dat, în timp ce copiii îşi văd de-ale lor, rumoarea publicului se potoleşte treptat şi o informaţie trece din om în om, marcând cu neîncredere, îngrijorare ori panică feţele şi gestica spectatorilor de ocazie. În mijlocul locului de joacă, vreo zece copii de şcoală s-au adunat în macheta unei case de lemn şi, de o vreme, stau prea liniştiţi ca să fie totul în ordine. Cineva opinează că era normal ca „ăştia de şcoală“ să se alerge şi să se caţere peste tot şi să îi deranjeze pe cei mici, care „nu mai au loc de ei“. Altcineva agravează alerta, generalizând cum că „în ziua de azi, ăştia fac toate prostiile încă de mici“ şi că ar trebui „cineva să facă ceva“. Se presupune că domnul cu telefonul ar trebui să sune undeva, dar nu este prea clar unde şi pentru care mo