Unul dintre cei mai străluciţi conducători şi strategi ai lumii: Suleyman I. Destinul lui, privit „din afara” binecunoscutei ecranizări, oferă o viziune destul de greu de reclădit în detaliu a unei lumi demult apuse.

Timp de 46 de ani, între 1520-1566, Europa a privit cu groază cum Imperiul Otoman, condus de Suleyman I (pentru occidentali – Magnificul, pentru turci - Legiuitorul), înregistra victorie după victorie, ajungând pentru prima dată sub zidurile Vienei în 1529.

O ultimă campanie

Unii dintre istorici şi cercetători notează că o ecranizare despre Marele Vizir Sokollu ar fi o „lovitură cinematografică” şi mai mare. Deoarece chiar dacă s-a aflat în umbra lui Suleyman, el este cel care a orchestrat totul în ceea ce priveşte moartea sultanului, înscenând „pe faţă” unele lucruri.

Ajuns la bătrâneţe, sultanul a pornit o ultimă mare campanie pentru a-l supune pe Maximilian de Habsburg, care pretindea Ungaria otomană. În iarna anului 1566 în Imperiul Otoman s-a dat ordin de mobilizare a trupelor pentru campania din vară, care avea drept ţintă Viena. Sultanul în vârstă de 71 de ani urma să conducă personal marea oaste, însoţit de marele vizir Sokollu Mehmet Paşa.

Opiu pentru dureri

Bătrâneţea lăsase urme adânci pe corpul lui Suleyman: picioarele umflate de gută, trupul îndoit,faţa palidă pe care şi-o ascundea cu ruj (se parea că suferea şi de cancer intestinal). Medicul său personal, evreul Moise Hamon, i-a administrat o perioadă opiu pentru a-i reduce durerile, însă colegii săi musulmani au interzis acest tratament din motive religioase.

Nici sufletul sultanului nu era odihnit. Intrigile îl făcuseră să îi ucidă pe marele vizir şi prietenul său din copilărie, Pargali Ibrahim Paşa (1536), pe fii săi Mustafa (1553) şi Bayezid (1561). Mai mult, în 1565 flota otomană s-a întors înfrântă din faţa Maltei de către Cav