Parcă, anul acesta, programele muzicale dedicate Sărbătorilor pascale au fost mai puţine sau poate mai discrete, dar melomanilor li s-au oferit, prin compensaţie, alte surprize, aşa cum a fost, spre exemplu, noua producţie cu Aida la Opera din Iaşi, prezentată în „Anul Verdi“, astfel încât s-a optat pentru o creaţie monumentală deopotrivă sub aspect muzical şi scenic. De această dată însă, viziunea regizorului András Kürthy (invitat din Ungaria) a rămas pe coordonate clasice, reducând la limită relaţiile între personaje, „scăpând“, spre surprinderea mea, destule greşeli sau stângăcii în atitudini sau amplasament, dar care pot fi remediate (sau înlăturate) uşor. Decorul (László Székely) sugerează construcţii masive, posibil din marmură (deşi structurile – coloane, ziduri imense, scări – sunt din lemn), care se depărtează sau se îmbină pentru a marca spaţiul în care se derulează acţiunea. De efect este, spre exemplu, deschiderea prin care este adus eşafodajul din „scena Consecraţiei“, pe care se află parte dintre preoţi, dar şi Marea Preoteasă (soprana Ana-Maria Donose), aceasta cântând deci în scenă, nicidecum din culise, aşa cum se petrece în general; de altfel, şi în „tabloul Judecăţii“, preoţii şi Radames evoluează în faţa publicului, aspect mai puţin uzitat, dar nu fără precedent. Mişcarea modulelor permite schimbarea rapidă a locaţiei, asigurând fluenţa acţiunii, interesantă fiind şi deplasarea către centrul scenei a cadrului-mormânt, ieşind parcă din zidul-monolit al posibilului templu. Reuşită a fost şi ambianţa actului III, pânza de fundal imaginând Nilul pe care pluteşte barca din care coboară fiica faraonului, totul guvernat de o imensă lună plină; nu ştiu însă de ce penumbra, firească în noapte, lasă locul luminii puternice, deşi eroii ar fi trebuit să se ascundă în întuneric. Iar structura cu perdeluţă, amintind de un paravan sau de o poartă ma