- Social - nr. 95 / 17 Mai, 2013 Observatiile seculare, dar si cercetarile de istorie si sociologie rurala, psihologie sociala, bioeconomie, antropologie sau/si demografie arata ca satele noastre au o vechime de 500-700 de ani (datele atestarii documentare) desi asezarile tribale rurale, domeniile, crangurile, catunele, odaile risipite pe coline au o vechime cu mult mai mare, ce duce la stramosii nostri de acum 7.000 de ani. Nu numai vesnicia s-a nascut la sat, ci si armonia si perfectiunea, obarsia lucrurilor, vatra stramoseasca, morala si credinta strabuna, cantul ce apare pe aici inainte de rasaritul soarelui. Ciclitatea naturii determina mersul lucrurilor agricole, pe sezoane, anotimpuri, perioade, decade, la fel cum se suprapun multitudinea de sarbatori religioase legate de muncile campului – arat, semanat, recoltat. Suntem un popor religios, am avut si avem zei, sfinti, mucenici, duhovnici, patriarhi, personalitati de sorginte internationala in ale ortodoxiei, verticalitate si coloana vertebrala care nu s-a incovoiat in fata valurilor istoriei. Limba si credinta ne-a pastrat identitatea in zbuciumata noastra existenta, iar vitejia si verticalitatea – conservarea bogatiilor naturale – mult ravnite de dusmani si prieteni. Toate evenimentele mari ale vietii noastre: nasterea, botezul, instruirea, casatoria (nunta), repartizarea modestei averi, injghebarea noii gospodarii, munca campului, maturitatea, senectutea si actul final – moartea – erau ritualizate, iar obiceiurile locului, pastrate cu sfintenie. Taranii nu aveau concediu: erau ocupati cu muncile campului (primavara, vara, toamna), iar in perioada de iarna se ocupau de ingrijirea animalelor si treburile gospodaresti. Dar muncile grele erau ritualizate prin claca (sprijinul altor gospodari), astfel incat lucrarile se terminau la timp, produsele asezate in magazii. In final, totul se termina cu o masa copioas