Câteodată o aşteptare lungă distruge emoţia lucrului ce urmează să se petreacă. Nu este cazul concertului Depeche Mode. Făcusem 14 ani şi mă ducem spre secţia de miliţie să-mi ridic buletinul. Aveam un soi de emoţie şi timp de ceva vreme am crezut că vine din faptul ca aveam să intru în rândul lumii odată cu căpătarea micului carneţel cu file verzi si poza mea în colţ. Pe drum m-am întâlnit cu un prieten pe care nu-l mai văzusem de ceva vreme. Avea blugi largi ( în epoca pantalonilor bufanţi cu pense) şi favoriţi ( în epoca perciunilor cu colţ). „Frate sunt depecher” – mi-a spus. Habar nu aveam ce înseamnă dar mi s-a părut al dracului de tare. ” Tu ce eşti?” Pe vremea aia lucrurile erau mult mai simple iar oamenii mult mai direcţi. Erai ori depecher or rocker ori agarici cu Ice MC sau Timmy T. O săptămână mai târziu mi-a picat în mană o caseta Agfa pe care statea scris cu creionul chimic 101 DM. Şi aşa a început totul, aşa a început viaţa mea de adolescent. M-am îmbătat grav prima oară în viaţă pe Black Celebration, m-am îndrăgostit pe Somebody, mi-am început viaţa sexuală pe Enjoi the Silence, am plecat cu prietenii la mare pe Personal Jesus şi am fumat primul joint în spate la Ring pe I Feel You. Aşa mi-am lăsat favoriţii pe care îi am până în ziua de astăzi. Restul s-au dus toate, pantalonii cu vipuşcă, bandana legată la mână, tricoul scris cu markerul pe care intre D şi M era desenat un trandafir, ghetele cu talpă groasă. La 24 de ani după ce din boxele casu-lui meu National au răsunat primele acorduri din Strangelove nu puteam rata ( pentru a treia oară) concertul de la Bucureşti. Trebuie să recunosc că, deşi nu credeam, drumul spre stadion a trezit în mine o emoţie adolescentină greu de explicat. Cred că generaţia mea va trăi mereu cu întrebarea cum ar fi fost să fi avut acces la concertele trupelor pe care le iubeam în perioada aia în care muzica era a doua ch