Fănuş Neagu, Jurnal cu faţa ascunsă II, Bucureşti, MNLR, 2013, 360 p. Sunt în număr de trei abordările cărora li se pretează acest Jurnal cu faţa ascunsă II recent apărut la Editura MNLR. Avem, pe de-o parte, un memorial spitalicesc, întins până în ultimele zile de viaţă ale scriitorului.

Chiar dacă pusă în paranteză încă din titlu (căci „ascunderea” are în vedere în primul rând refuzul lui Fănuş Neagu de a-şi tematiza suferinţa), această pistă nu poate fi, totuşi, neglijată. Fără-ndoială, viitorii biografi o vor lua în considerare şi-o vor exploata. Notaţiile pe acest subiect sunt de obicei lapidare şi se rezumă la însemnări legate de încheierea câte unui nou ciclu de internare (la Elias), de tratamentele care i se administrează (perfuzii Zometa, injecţii Lucrin) sau de aureola exemplară a medicilor şi anesteziştilor. Sunt rânduri, evident, zguduitoare, mai ales dacă ţinem seama de accentele mistice care însoţesc acest memorial. Nu o dată, Fănuş Neagu îşi pune pe hârtie, parcă pentru a le conferi o legitimitate suplimentară, rugăciunile intime. „Dă- mi, Doamne, Dumnezeule, să mă adun în umbra lui Iisus şi a Maicii sale” (p. 358), scrie el pe 7 mai 2011, pe ultima filă a Jurnalului. Cu toate acestea, n-aş supralicita, în cazul de faţă, documentul de existenţă. Literar vorbind, el contează prea puţin. Fănuş Neagu nu-şi investighează durerile. Nu intră în detalii şi nu pozează. „N-am nevoie de nici un fel de consolare” (p. 95), afirmă tranşant într-un rând. Nimic somatic aici, din tot chinul, el nu reţine decât o stare de disconfort, care-l împiedică să scrie. Rămâne, pe parcursul acestor ani, un evazionist şi un idilic. Preferă să-şi conceapă, în linişte, romanele şi să exerseze posibile debuturi de nuvele. Să-şi amintească de Brăila, cu peisajele ei predispuse la metaforizare. Solicită prietenilor informaţii pe cât de anodine, pe atât de reconfortante pe