Conferinţa internaţională de Radio era în a doua zi a desfăşurării sale. Discuţiile pe secţiuni se apropiau de sfârşit. Urmau pauza de prânz şi apoi discuţiile în plen despre „infotismentul“ (informaţia plus divertismentul) şi etica publicităţii radiofonice. Prietena mea J., prezenţă vie şi consistentă în lucrările conferinţei, n-a sesizat trecerea de la secţiuni la pauză. Părea că nu aude larma bogată, de voci şi de paşi, care părăsea amfiteatrul pentru pauza la restaurant. Urmărea fascinată o idee, o testa cu voce tare pe mine, fără să se ridice din scaun. La un moment dat însă, observând că rămăsesem ultimele, a sărit în sus, bucuroasă că avea la dispoziţie încă 90 de minute ca să-şi termine gândul. A sărit în sus, a păşit pe o treaptă, dar a călcat strâmb şi s-a prăbuşit pe scările amfiteatrului. Un şofer de taxi cu trainingul de „sanitar priceput“ absolvit cu brio a transportat-o pe J. la maşina lui, cu care am ajuns amândouă la Urgenţă. Până să-i plătesc şoferului cursa, J. a deschis portiera şi a încercat – fără succes – o co­borâre pe cont propriu. N-am apucat s-o l Publicitate iniştesc, pentru că, de nu ştiu unde, a apărut la scara maşinii un scaun pe rotile, cu însoţitor cu tot. În holul spaţios de la intrarea în spital – nimeni. Nicio coadă formată din pacienţi cu infarct, înjunghiaţi sau alţii, nici rubedenii, nici şatră, nici portari veşnic întrebători. Doar ghişee. Scaunul cu J. a fost condus în faţa unui ghişeu. „Ah, birocraţia!“ – mi-am zis. Dar „birocraţia“ a durat, după ceas, fix şase minute. Apoi eu am fost invitată pe unul din fotoliile comode din acelaşi hol, în care nu văzusem decât ghişeele. Asta în timp ce J. şi scaunul ei rulant au dispărut în spatele unei cortine grele care marca începutul unui coridor larg destinat exclusiv pacienţilor, nu şi însoţitorilor. Mă pregăteam de o aşteptare lungă, dar mă simţeam foarte bine în acel