Singurul lucru pe care l-am aşteptat cu interes de la Traian Băsescu miercuri seara nu a fost dacă îi va numi sau nu pe Niţu ori pe Bica şi pe Hosu la Parchete, ci cum va justifica aceste numiri. Americanii îi spun „spin”, pentru care echivalentul românesc ar fi „întorsul ca la Ploieşti” sau „datul pe după cireş”. Este arta politicianului pe care faptele nu îl ajută sau îl fac de ruşine ori de râs de a le răstălmăci şi a le ascunde într-un hăţiş de vorbe goale până când devin greu de decelat. Băsescu s-a dovedit un virtuoz al acestei arte şi, de aceea, sarcina restabilirii faptelor este urgentă. Iar ceea ce ne relevă faptele este ceea ce tot americanii numesc „the incredible shrinking president”, un fel de „...nici nu ştii cât de mic începi să fii”.

Sarcina justificării numirii lui Tiberiu Niţu era una grea după ce îl respinsese cu numai câteva luni în urmă, broasca era deosebit de mare şi dificil de înghiţit. Traian Băsescu a reuşit totuşi să o înghită, dar ăsta nu este cel mai grav lucru imaginabil. Politicienii, se pare, fac acest exerciţiu zilnic. Băsescu a spus că „desemnarea lui Niţu nu era un târg e nerefuzat cum i-au spus mulţi” şi a continuat susţinând că “acordul de coabitare nu mă obligă la desemnarea unui candidat pe care nu l-aş fi acceptat: La pagina 4, “Spaţii de cooperare şi modalităţi de cooperare”, se scrie: dacă sunt puncte de vedere diferite va avea prioritate decidentul final. Nici eu nici premierul nu putem aplica altceva, dacă vrem să reziste pactul. Printre domeniile enumarate se afla si numirea procurorului general, procuror sef al DNA etc. Deci nu ar fi fost nicio încălcare a pactului dacă respingeam propunerea ministrului [Justiţiei]”.

Preşedintele are perfectă dreptate: Nu era o propunere de nerefuzat (mereu această referinţă la “Naşul”) iar, dacă ar fi refuzat-o, Traian Băsescu nu ar fi încălcat Pactul de Coabitare. Ceea c