Un triunghi: George Bacovia, Dimitrie Stelaru, Nichita Stănescu

Orice poet semnificativ, într-o literatură, îi cuprinde în sine pe toţi poeţii semnificativi care vor veni după el, după cum îi cuprinde în sine pe toţi poeţii semnificativi care l-au premers. Se naşte, astfel, o ţesătură fosforescentă între diversele vârste şi stiluri ale unei poezii naţionale, care îi asigură, în definitiv, unitatea, specificul, originalitatea şi valoarea. Liniile de forţă ale poeziei activează înainte şi înapoi, desenând harta spiritualităţii lirice profund naţionale, aşa cum pilitura de fier se organizează după legile magnetului în chipuri diferite. Din poezia populară, din Văcăreşti, Bolintineanu, Alecsandri, ne vine Eminescu, însumându-i, sintetizându-i şi ridicându-i la o nouă stare prin potenţarea geniului său. Din Eminescu decurg apoi Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia, ca apele unui râu izbindu-se de un piept de marmură, despletindu-se într-o uriaşă cascadă.

Nu este vorba de a stabili relaţii stricte de filiaţie a temelor, motivelor, procedeelor etc., ci de a identifica punctele de contact prin care universurile poetice comunică, se intercondiţionează şi se unesc, molecule uriaşe ale unui sânge unic – poezia naţională. În literatura română, trei poeţi – George Bacovia, Dimitrie Stelaru şi Nichita Stănescu reprezintă un astfel de caz tipic de organizare a materiei poetice proprii într-un sistem de relaţii de acest fel. Toţi trei sunt poeţi ai stranietăţii, ca stare de şoc. Pentru toţi trei, poezia este o preocupare permanentă şi capitală. Ei nu sunt „autori”, adică inşi bine fixaţi într-un echilibru social şi profesional care, dintr-o pornire intimă, din capriciu sau din interes, fac şi literatură, oricât de valoroasă. Ei trăiesc înlăuntrul literaturii sau sunt trăiţi de ea, în sensul că poezia, ca prezenţă obiectivă, ni se revelează prin intermediul acestor aleşi, in