Faptele sunt prea cunoscute, ca să le mai evoc eu aici. Au avut grijă televiziunile să ne arate obsesiv, de sute de ori, cum o bătrână urcă pe coate şi genunchi scările unei instituţii de stat şi cum face acelaşi lucru, la aceeaşi instituţie, un moşneag în pijama de spital, cu un picior amputat şi cu o ploscă de urină atârnându-i oribil între picioare. Imagini revoltătoare, emoţie maximă! Nişte oameni bătrâni, simpli, suferinzi şi care nici nu prea pricep ce li se întâmplă, numa’ buni de manipulat, un public de-a gata, numa’ bun de exploatat lacrimal, nişte instituţii numa’ bune de dat cu căcat şi nişte funcţionari numa’ buni de făcut praf, pe binecunoscutul ritm în care presa vrea să-şi arate muşchii cu tot dinadinsul: Demisia! Demisia! Demisia! Demisia! Demisia!

Îmi pare rău, dar această reţetă a succesului cu orice preţ este absolut odioasă. Sigur că îţi aduce rating, deci bani, bani mulţi, bani grei, fiindcă de asta au nevoie televiziunile care-şi plătesc lătrăii cu 10 – 15 – 20 de mii de euro pe lună, dar rămâne odioasă. Ce ziceţi, la banii ăştia, se mai încurcă cineva în tâmpeniile alea de care nu-mai nişte bătrâni ziarişti provinciali mai ţin (uneori şi eventual) seamă – mă refer la complexitatea şi onestitatea demersului ziaristic, la obiectivitate, la echilibru, la corectitudine, la seriozitate… Aiurea-n tramvai! Evident, din reţeta terorii mercantile a televiziunii – şoc face parte şi abureala că îi aduci în studio sau îi contactezi la telefon şi pe cei responsabili, pe cei incriminaţi, pe odioşii care uite ce fac, nesimţiţii dracului, cu bieţii oameni, având însă grijă să nu-i laşi să spună decât ceea ce vrei tu, televizoristu’ şmecher al lu’ peşte securist, să auzi, numai ceea ce-ţi serveşte ţie ca să-i poţi arde şi mai tare cu cărbunii încinşi ai oprobiului public, public care muşcă şi muşcă şi nu se mai satură muşcând din nada asta dezgustătoa