- Mărturiile lui Vasile Boerean, gardianul care i-a salvat viaţa lui Nicolae Steinhardt, în sângeroasa puşcărie comunistă de la Gherla -

"Steinhardt? Da, bietu' Nicu Steinhardt... Bie­tul de el...", zice bătrânul, explicându-mi apoi că vorba asta, "bietu'", e o zicătură în Ardeal atunci când îţi aminteşti despre un om foarte drag. Vasile Boerean locuieşte şi acum chiar sub zidurile imensei închisori de la Gherla, acolo unde a pătimit cândva şi Steinhardt, marele scriitor şi teolog român. Chiar acolo e casa lui. O viaţă întreagă, de la fereastră, a privit doar colţul acela de zid înalt, cu un soldat înar­mat într-un foişor, dea­supra, iar şi mai sus, departe, vârfurile pavili­oa­nelor imperiale ale închisorii, ridicate încă de pe vremea îm­părătesei Maria Tereza. Stă şi se uită la uriaşa fortăreaţă de gratii, iar ochii lui mici şi al­baştri clipesc des, din penumbra pălăriuţei uşor ponosite, mereu parcă umeziţi de-un în­ceput de plâns, ca şi cum omul ar de­rula c-o mare viteză, ca pe-un film, cadre ale unor amintiri tot mai sumbre. O dată, doar o sin­gură dată, chiar înainte de a ne despărţi, pri­vind parcă pe deasupra, dincolo de zidul tem­niţei, Vasile Boerean, fost gardian al deţi­nuţilor politici, astăzi în vârstă de 94 de ani, a spus, ca pentru sine: "Doamne, câtă sufe­rinţă a fost aici..."

Gardianul din "Jurnalul fericirii"

Vasile Boerean e descris de Steinhardt în cartea sa "Jurnalul fericirii" ca unul din foarte puţinii gardieni cu suflet bun, din câţi l-au pă­zit, în cei şase ani de temniţă. Nu a bătut, nu a jignit ni­ciodată, "găsind prilejuri de a zâmbi îngăduitor deţi­nuţilor, de a rezolva o situaţie fără a recurge la măsuri disciplinare", asta - într-o epocă în care, ca să devii temnicer peste "politici", erai educat să te preschimbi într-o bestie. Prin "reeducare", se schimbau firi ome­neşti. Deţinuţi deveniţi călăi... O