Ambiţia de a fi luat în serios ca romancier l-a determinat pe Lovinescu să se dezică de vechea „metodă“ a „momentelor discontinui“, întrebuinţată anterior „dintr-un imperativ temperamental“: „Prin nu ştiu ce schimbare de mecanism creator – afirmă criticul-romancier –, am scris Bălăuca fără nici o întrerupere, de la pagina 1 la pagina 550 a manuscrisului, printr-o creştere organică de care mă credeam pînă acum inapt“ (1.) Să nu uităm, totuşi, că şi celelalte romane fuseseră scrise tot aşa, dintr-un „impuls temperamental“ şi printr-o „creştere organică“, fără nici un plan prealabil şi fără cine ştie ce efort de documentare! Atunci, cum se explică „minciuna“? De ce va fi simţit nevoia Lovinescu să se delimiteze de ceea ce scrisese pînă la acea dată, cîtă vreme metoda „momentelor discontinui“ (specifică ficţiunii melodramatice) a rămas neschimbată? Că aşa stau lucrurile se observă lesne şi din următoarea confesiune, din perioada redactării celui de-al doilea roman din ciclul eminescian: „Lucrul meu merge, pot spune, prodigios; cînd vei fi primit aceste rînduri voi fi avut 200 de pagini scrise – şi ceea ce e mai preţios o linie perfect trasă – cu deznodămîntul gata. Lipsesc fireşte, în minte, scenele de legătură, dar acele vin să se organizeze pe măsura compoziţiei – scena atrage scena, şi nu pe sărite şi pe apucate“ [s.m.] (2.)
Cu tot efortul primenirii mijloacelor, Bălăuca a avut parte de o primire încă şi mai ostilă din partea criticii, poate şi din pricină că Lovinescu a insistat prea mult asupra reuşitelor sale „tehnice“ în evoluţia spre „epicul pur“. Principalul motiv de reproş l-a constituit, de data aceasta, „eroarea psihologică“ a prozatorului (semnalată de Călinescu, am văzut, şi în primul roman), care ar fi confecţionat un Eminescu neverosimil, cu o memorie afectivă controlată raţional, după principiile unei logici elementare, fără nici o legă
