Am primit un mesaj de la un amic in care acesta ma intreba disperat - dar cu adevarat disperat, daca acolo unde lucrez eu, nu e ceva de munca si pentru el.
Omul are studii, experienta, e om care munceste pe bune, nu se preface. Spunea ca e dispus sa faca orice, pe oricat.
Acum trei zile o prietena mi-a spus plangand ca a primit preaviz de la firma la care lucra. "Multumesc si pa, dupa 10 ani de munca! Munca, nu gluma! 10-12 ore pe zi, iarna vara, primavara! Am 45 de ani, cine ma mai angajeaza pe mine?", mi-a spus ea. "Nici macar somaj nu primesc pentru ca firma a cazut atat de mult incat nici taxele nu le-au mai platit. Si de prabusit s-a prabusit in ultimele sase luni".
La barbatul meu, la serviciu, firma privata, s-au suprimat tichetele de masa si le-au taiat 25% din leafa. Ca sa nu mai zic ca salariul care intra pe card la ora fixa intarzie de doua saptamani.
Ieri m-am intalnit cu un alt amic. Nebarbierit, cu ochii dusi in fundul capului. Nici nu l-am recunoscut. Ultima data cand l-am vazut, inainte de Craciun, era in forma si-i mergea bine. "Caut de munca de doua luni! Nu gasesc! E jale peste tot. Se tot restrang activitati, falimenteaza firme, e mai rau ca pe vremea lui Boc. Nu se mai fac angajari nicaieri si sunt la capatul puterilor. Nu intrevad nici o posibilitate nicaieri."
Citesc presa in fiecare zi. Toata! Face parte din jobul meu. Subiectele legate de concedieri, disponibilizari colective si neputinte economice au devenit ceva banal. Nici macar nu se mai aud in zgomotul de fond facut de politicieni. In spatele cifrelor: 10 colo, 100 dincolo, 1.000 in alta parte sunt oameni, vieti, familii. Copii, disperare, neputinta si sperante aruncate in van.
Unde-i binele promis, domnule Ponta? Sa fie in promisiunea ca scade TVA-ul la paine? O sa coste mai putin? Sau in promisiunea ca o sa creasca
