Spre sfârşitul anilor ’50, Frieda Fromm-Reichmann scria un eseu care făcea referire la unul dintre subiectele aproape ignorate de psihanaliştii din acele timpuri. Freud însuşi îl menţionase doar în treacăt. Nu era sigură, scria ea, ce anume o făcea să se lupte cu problema singurătăţii.

Fromm-Reichmann a devenit mai târziu terapeuta care a vindecat o tânără pacientă, Joanne Greenberg. Mai târziu, Greenberg a părăsit spitalul, a urmat cursurile unei facultăţi, a devenit scriitoare şi a publicat un roman autobiografic devenit celebru: „I Never Promised You a Rose Garden“.

Fromm-Reichmann era unul dintre psihanaliştii care considerau că niciun pacient nu este imposibil de tratat şi de vindecat. Intuia că singurătatea este problema de la care pornesc aproape toate afecţiunile psihice şi considera că o persoană singură oferă cea mai îngrozitoare privelişte din lume.

Eseul ei, „Despre singurătate“, este considerat a fi una dintre pietrele de temelie ale cercetării din acest domeniu. Între timp, cercetătorii au confirmat faptul că singurătatea este, într-adevăr, atât de monstruoasă pe cât o descria Fromm-Reichmann şi a fost asociată cu o serie de afecţiuni.

Definiţia singurătăţii nu s-a schimbat mult de când a fost elaborată de Fromm-Reichmann. „Adevărata singurătate“, aşa cum o numea, nu este solitudinea fericită a artistului sau izolarea temporară, provocată de un guturai, nici măcar insatisfacţia resimţită într-un anumit moment, ci este izolarea cronică.

Astăzi, cercetătorii acceptă explicaţiile ei şi adaugă că singurătatea trebuie privită ca o experienţă subiectivă, nu ca o afecţiune externă, obiectivă. „Singurătatea nu înseamnă a fi singur, dar nici a fi în compania celorlalţi nu garantează protecţia faţă de sentimentele de izolare“, scrie John Cacioppo, psiholog.

În prezent, singurătatea este considerată a fi o afecţiune a omu