Viaţa ei a fost mereu o rană deschisă şi destinul, un lung blestem. A trăit mari dureri şi a trecut prin umilinţe greu de închipuit, pentru ca într-un târziu, descoperind iertarea şi mila creştină, să dăruiască oamenilor un spital, o şcoală şi cea mai frumoasă biserică din Bucureşti: Domniţa Bălaşa.
Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brâncoveanu, Domniţa Bălaşa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blocuri cernite. Stă şi îşi spune povestea mistuitoarelor ei tristeţi - tăcută şi împietrită de durere.
Dârză ca toţi cei din neamul Brâncovenilor, Bălaşa continuă să ne privească de la înălţimea soclului ridicat de Karl Storck, singurul pământean în stare să-i surprindă resemnarea princiară a ochilor ei adânci şi nostalgici, de om născut parcă anume să sufere toată viaţa. Om demn şi integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu şi teama, şi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.
Paştele însângerat
Rar întâlneşti o poveste mai amară şi mai plină de ciudăţenii ca cea a Bălaşei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinţi, când nu avea nici 15 ani; poate insistenţa familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere şi bani mulţi la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopţi la rând; nici că la nunta Bălaşei a fost adus un cocoş fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă şi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ştie că asta însemna ghinion şi piază rea asupra familiei şi a celor prezenţi. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în ago
