Circulă sous le manteau un proiect al Legii pieţei de artă din România. A existat o primă versiune, apoi o a doua şi, zice-se, existăşi o a treia. Toate versiunile sînt ţinute sub obroc, n-a fost şi nu este o dezbatere publică pe marginea lor. Acest proiect (confidenţial, pînă la ora scrierii acestor rînduri) ar vrea să înlocuiască, mai mult sau mai puţin, legile actuale: 182/ 2000privind protejarea patrimoniului cultural mobil şi HG nr. 1420/ 2003, care reglementeză comerţul cu bunuri culturale mobile. În numărul 411 (669), din 11-17 aprilie 2013, al săptămînalului de informaţie şi analiză culturală Observator cultural, la pagina 19, am semnat articolul „Spiritul de castă şi «confidenţiala» lege a pieţei de artă“, în care am atras atenţia asupra unor aspecte care duc la îngrădirea acestui segment al pieţei comerciale româneşti şi care îi favorizează, evident, doar pe cei care se străduiesc să promulge textul de lege respectiv. O perfecţionare a vechilor reglementări ar putea fi foarte eficientă şi ar întări piaţa de artă uniform, fără discriminări, şi ar diversifica-o, fără a provoca contorsionări ale acesteia. În ultimii 20 de ani, au apărut galerii, anticariate, tîrguri de artă, case de licitaţii, colecţionari mai mult sau mai puţin importanţi. Toţi aceştia ar trebui consultaţi, dar, pînă în acest moment, proiectulîifavorizează doar pe unii dintre cei care evoluează pe piaţa de artă românească. O lege care se vrea echitabilă într-un stat de drept nu poate fi elaborată decît printr-o consultare largă. O lege destinată pieţei de artă nu poate fi „emanaţia“ unui grup re­strîns, care hotărăşte pentru întreaga ţară, erijîndu-se în reprezentant legal al tuturor celor implicaţi în piaţa de artă. Proiectul acestei legi, atît de silenţios strecurat direct la Ministerul Culturii, este „elaborat“ fără o consultare largă a tuturor celor direct implicaţi, pe diferite p