Nu m-am numărat printre aceia care l-au votat plini de speranță, la alegerile prezidențiale din 2009. Pur și simplu, deși era pe val, ceva din el nu mi-a sugerat nimic bun. Acum, nu că alții au fost sau sunt mai buni, mă felicit pentru flerul de a nu-l considera demn să ne reprezinte ca președinte al României.
Când devii obsedat de ceva, întotdeauna, istoria sau, pur și simplu, viața ne arată că acela este momentul în care, poate în mod paradoxal, te îndepărtezi pentru totdeauna de obiectul în cauză, pierzându-l. Pe măsură ce obsesia crește, obiectul său dispare și mai tare. Cu cât crezi că ești mai aproape de el, cu atât, de fapt, ești mai departe.
Exact la fel se întâmplă și cu eternul candidat la președinția României. Candidatul nou, cel care a luat locul altui mare candidat al țării, tribun, iubitor de țară și de neam și luptător cu elementele societății. Cel de acum este mai boem de felul lui, chiar dacă plete nu mai poartă demult. Și-a păstrat, însă, aceeași figură visătoare, mai mereu adormită, de aici, probabil și răutățile cum că lucrul care i-ar plăcea cel mai tare pe lumea asta, bineînțeles, în afara celui de a fi președinte, ar fi să doarmă.
Dar, să revenim. Domnul Crin, de profesie președinte, devine, pe zi ce trece, exemplul cel mai elocvent al celui distrus de propria obsesie. Cineva sau ceva cred că i-a spus că are mare stofă și de umorist, dar, ca și în cazul președinției, a înțeles complet greșit. Poate că fix în acel moment își făcea siesta sau… cine știe, ceva s-a întâmplat, din moment ce a înțeles că trebuie să se poarte asemeni clovnului de la circ. Uite, ceva care i se potrivește. Cu niște amendamente, totuși.
Dacă acest om nu ar fi în continuare ferm convins că trebuie să facă orice pentru ca fotoliul ăla pe care a dormit o lună astă-vară să îi revină pentru vreo câțiva ani buni, acum depinde de câți își pune singur în
