Acum mai bine de 160 de ani, Franz Liszt, alături de pianul special construit pentru el, marca Erard, străbătea Europa „în lung şi-n lat“, ajungînd astfel şi pe meleagurile noastre. Povestea a inspirat nu un producător de film, ci echipa managerială a postului Radio România Cultural, care, alături de pianistul Horia Mihail, a făcut o legătură între periplul învăluit în sclipiri romantice al marelui pianist şi compozitor, faptul că, în continuare, în România, în majoritatea oraşelor, nu se găseşte nici măcar un pian de concert şi realitatea contabilă a Radiodifuziunii Române, conform căreia cîteva piane de concert ar trebui „casate“. Sigur, această introducere nu era probabil necesară, pentru că Pianul călător se află deja la ediţia a treia, devenind unul dintre puţinele proiecte culturale care au succes în a populariza muzica clasică acolo unde ea ori este prea puţin prezentă în viaţa culturală, ori lipseşte cu desăvîrşire. Dar tocmai acest succes, care devine tot mai mare, scoate în evidenţă un fenomen. Şi anume faptul că slaba educaţie din ultimii 30 de ani (nici o exagerare în această cifră) a reaprins în ochii multora dintre noi şi mai ales în rîndul generaţiei tinere acea sclipire de nedorit a inocenţei faţă de muzica clasică în general. Anul acesta, Horia Mihail a continuat să mînuiască acest instrument muzical – pianul de concert – mai degrabă ca pe o macetă aducătoare a unei raze de lumină prin deasa vegetaţie a ignoranţei decît ca pe o pană care, prin învăluiri subtile, să atragă de partea sa preferinţele unui public asaltat de tentaţii repertoriale şi interpretative. La Tecuci, recitalul său a adunat 700 de spectatori, dintre care 100 au rămas în picioare din motive obiective, la Roman, alţi 600 (pentru a avea o proporţie, cam 1.5 % din populaţia oraşului, ceea ce este imens) şi tot aşa la Bîrlad, asta ca să vorbim doar despre trei dintre destinaţii