Dan Hăulică, Oliv Mircea (ed.), Horea Paştina,

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

În Prelegerile de estetică Hegel spune că pictura are neajunsul de a depinde mereu de un perete de care e silită să atîrne, fiecare tablou fiind o podoabă menită a acoperi o suprafaţă goală, precum o parergă colorată umplînd un loc vacant.

În faţa acestei servituţi spaţiale, tabloul îşi ia revanşa prin conţinutul spiritual, caz în care pînza încetează să fie un accesoriu inert, devenind în schimb centrul în jurul căruia se organizează încăperea. Nu tabloul e ornament, ci încăperea e decorul care îşi trage sensul din aşezarea pînzelor în ea. Aceasta e impresia pe care o încerci în atelierul lui Horea Paştina de pe str. Simetriei nr. 74. Acuarelele lui pot sta foarte bine în raftul unei biblioteci sau pe speteaza unui fotoliu, după cum ochiul privitorului simte că acolo le e locul. Ce le defineşte e stăruinţa cu care îşi cer singure locul în care se cuvine să stea. Această decenţă a locului cuvenit face ca tablourile lui Paştina să dea încăperii statutul de decor. Nu tabloul e element de decor, ci camera. Ochiul nostru grăbit nu mai surprinde rădăcina comună a decenţei şi decorului, ambele descinzînd din deceo (a se potrivi, a se cădea) ca act de naştere a armoniei. Cînd spunem despre un om că nu face parte din decor, surprindem lipsa de potrivire cu locul, adică discrepanţa ce-l rupe spiritual de mediu. Acelaşi lucru se întîmplă cu tablourile: armonia locală e dată de detaliul că încăperea îşi trage sensul din conţinutul lor.

Din această armonie inversă, în care incinta creşte din culoarea pînzelor, se hrăneşte pictura lui Paştina. Ce izbeşte la tablourile lui e că lucrurile nu lasă umbră, conturul lor nefiind însoţit de haloul de întunecime pe care îl cere o lumină care cade de undeva: de sus, de jos, din spate sau din părţi. Lumina nu cade de niciu