Avantajul, atunci cînd începi să faci regie la o vîrstă așezată și cu o identitate profesională afirmată, venind dintr-o altă lume alta decît cea a teatrului, e că presiunea „succesului“ și a modelelor scenice recunoscute devine mai puțin relevantă decît mizele artistice personale. Sună oarecum complicat, dar explică de ce debutul în direcția de scenă al prozatorului Lucian Dan Teodorovici – Prăpădul de Attila Bartis, la Teatrul Național din Iași – e atît de atipic „începuturilor“ prin discreția regizorală.

Teatrul românesc nu e unul prietenos cu „primii pași“ – deși nimeni nu s-a ocupat cu „sociologia“ debuturilor, dificultatea proaspeților absolvenți de a-și găsi un loc pe piața montărilor, teama de risc a teatrului public și precaritatea scenei independente (dar și anumite înclinații ale școlilor de regie) duc la faptul că majoritatea spectacolelor cu care intră în profesie tinerii regizori presupun fie o prezență accentuată a acestuia în montare (un fel de tentație de a face teatru de autor înainte de a fi autor), fie o apropiere marcată de estetici în trend.

Prăpădul e, cum s-ar spu­ne, un spectacol de text. Oltița Cîntec îi descoperă o filieră neoclasică (un neoclasicism „cu tușe metaforice“), mai direct, e o montare realistă a unei piese care propune, în plan secund, o meditație despre artă și, mai ales, despre reprezentare (în cazul acesta, prin ima­gine), scrisă de un autor ce doar cochetează cu teatrul. Care autor însă – Attila Bartis – are o preocupare constantă pentru lumea reprezentării și funcția artei (a se vedea, bine­înțeles, romanul său Tihna). În Prăpădul, Farkas An­drás, un fotograf cunoscut (Teo­dor Corban) întîlnește în tramvai o tînără (Delu Lucaci) pe care o cheamă s-o fotografieze – îi face, de-a lungul cîtorva luni, zeci de mii de po­ze; intervalul se suprapune cu cel dintre momentul în care artistul e