Scriam în numărul trecut că orice aprecieri asupra modului în care actualul guvern a administrat treburile ţării în ultimele 12 luni sunt hazardate şi subiective, dacă se uită că primul an de guvernare Ponta a fost unul complet dominat de politicianism şi de o luptă electorală încrâncenată. Chiar începutul, căderea guvernului Ungureanu, în urma moţiunii de cenzură din 27 aprilie 2012, şi instalarea Executivului condus de Victor Ponta, a fost o noutate pentru societatea românească după 1990. Au urmat suspendarea şi referendumul de demitere a preşedintelui, ratat copilăreşte de iniţiatori. În decembrie, alegerile parlamentare au consfinţit victoria zdrobitoare a USL, iar rezultatul alegerilor a adus o altă noutate politică la noi, un preşedinte de o culoare politică şi o majoritate parlamentară de o cu totul altă culoare. Situaţia creată a bulversat scena politică, iar soluţia adoptată, actul de coabitare semnat între Ponta şi Băsescu, reprezintă pentru unii o dovadă de înţelepciune. Eu rămân la părerea că ne-am pricopsit cu un acord complet inutil pentru cei care deţin 70% din Parlament, cât se poate de folositor pentru un preşedinte căzut în dizgraţie şi că am asistat la prima mare „lepădare” a lui Ponta de promisiunile făcute cetăţeanului român; un act care să dea bine la Uniunea Europeană şi care nu are niciun fel de relevanţă pentru poporul nostru. Deci, una peste alta, un an politic agitat şi perturbator pentru guvernare, care ne îndreptăţeşte să fim circumspecţi şi să ne păstrăm speranţele în capacitatea de a conduce ţara de către guvernul USL.

Fac acest apel sumar la memorie în materie de evenimente politice pentru că ce a urmat după 9 decembrie demonstrează încă o dată cât de uşor se părăsesc principiile cu care s-a manevrat în spaţiul public: de la „Jos Băsescu!” până la compromisul colaborării între învingători şi învins, de la „Dreptate până la ca